fragment/Iluzii spulberate

Ajunşi la poarta Elenei, Bianca se trezeşte cu greu din amintirile ei provocate de cartierul rezidenţial şi de sora ei bogată, se scutură de amintirile plăcute „din grădina Edenului” cum o numea ea, revine la realitate este pe strada ei, câinii vagabonzi adulmecă toate colţurile străzii, manelele fraţilor Fleaşcă răsună în depărtare, copilul este agăţat de ea, piatra cubică a străzii luceşte în lumina soarelui, „cred că este de pe vremea romanilor” se gândeşte Bianca. Cel mic zâmbeşte şi se strâmbă arătându-şi dinţii de castor, o strigă pe Nuţi.

- Nuţiii! – Nuţişooor! strigă Bianca cu glasul ei melodios.

- Ţişooor! repetă copilul cu glasul lui piţigăiat scoţându-şi dinţii din faţă afară, ca un castor.

- Ţişooor! continuă să repete el. După care tace, „slavă Domnului” se gândeşte Bianca, doar dinţii îi ţine afară într-un fel de zâmbet – strâmbătură.

Elena iese din casă sprintenă şi zâmbitoare, vine grăbită să le deschidă poarta, este machiată, coafată, aranjată, parcă acum a ieşit din cutie.

- Bonjur dragilor, poftiţi, poftiţi! Mon petit ami! spune Elena bucuroasă văzându-i.

Le deschide poarta, în apropierea căreia se găseşte un cireş înflorit însoţit de un măr mai pitic încărcat şi el de flori rozacee şi le dă voie să intre în curte. Îl ia în braţe pe cel mic, îl zgâlţâie zdravăn şi îl pupă zgomotos pe obraji, acesta râde încântat, semn că îi place tratamentul, după care îl aşează cu grijă pe pământ pe propriile lui picioruşe.