Destin scindat

Fulgi mari, pufoşi de zăpadă cad pe traiectorii doar de ei ştiute din văzduhul plumburiu. Ninge de aproape două ore, o risipă cristalină şi albă care acoperă indiferentă pământul îngheţat. Nici nu adie vântul, totul este încremenit. Nu se aude nici un sunet, nu se vede nici o mişcare, doar fulgii cu dansul lor ameţitor şi tăcut animă puţin liniştea. Asta aşa imperceptibil, la nivel molecular, doar dacă ai simţul umorului auzi liniştea.

O rafală uşoară de aer, venită de nicăieri, ca o respiraţie uimită, formează un vârtej din fulgii de nea, o coloană infinită care uneşte cerul cu pământul, un roi alb de cristale perfecte, atrase gravitaţional de pământ, dar îndrăgostite fără speranţă de cer. Lumina se descompune în cristalul fulgului de nea, iar ROGVAIV-ul devine insuficient pentru reţeaua de gheaţă din corpul lui efemer. Culorile urlă prizoniere în fulgul indiferent şi îngheţat, sub o pojghiţă de alb, gata oricând în contact cu căldura, să se transforme într-o picătură incoloră de apă.

Aerul miroase a zăpadă şi a cetină. Oare, poate vreun creator celebru de parfumuri, să găsească o astfel de formulă, printre tonurile lui de bază şi până la cele de vârf? Un parfum al zăpezii, făcut din câteva picături de cetină şi o picătură de gheaţă.

Zăpada depusă din abundenţă pe dealuri, acoperă toată suflarea, străluceşte orbitor în lumina soarelui, răneşte retinele ochilor, fără nici un pic de înţelegere pentru vietăţi. Alte simţuri se dezvoltă în lipsa văzului. Pentru ce mai e nevoie de văz în pustietatea asta? E prea mult alb, doar câteva pete de gri, aduse de cer şi puţin din verdele pădurii sufocată de zăpadă. Trunchiurile brazilor bătrâni, aliniate asemenea unor lumânări, gata să ia cu asalt nemurirea, ating cu crengile lor cerul cenuşiu, spart pe alocuri de nuanţele de gri în care joacă agonizant lumini şi umbre. Brazii rabdă înţelegători şi zăpada acestui an.