Chicotul nefiinţei
Pe umeri port chicotul
nefiinţei
ce tresaltă când ne
iubim
trecându-şi degetul
printre coaste.
De ce întârzie
ursitoarele
când dorinţele zgârie cu
unghia cerul?
În ochii tăi albaştri ca
marea
am putea boteza milioane
de prunci.
Prin carnea mea se zbate
o nefiinţă
ce mă roade ca o boală
incurabilă.
Zâmbetele cu care mă
intersectez pe stradă
mă mistuie pe interior
pâna la ultima celulă.
Doar noaptea în visul
meu favorit
văd cum pe umerii tăi goi
dansează o minune
infinit albastră-
nefiinţa ce zboară
într-o pasăre măiastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu