fragment
*
Vorbeşte
bărbatul, fără să-i răspundă bătrânului. Cuvintele curg din el ca un şuvoi. Da,
s-a simţit bine, când a rostit cuvintele „mi-e dor şi o iubesc”. Pacea era prelungirea
firească a încheierii războiului cu el, iar iubirea îi domolea durerea. Chipul
senin al bătrânului călugăr este străbătut de o umbră de tristeţe. Ochii lui
inteligenţi, întorşi către sine şi pierduţi de lume, îl cercetau pe Gabriel cu
blândeţe. Bătrânul are părul alb, lung, prins într-o coadă. Barba argintie îi
atinge haina simplă, neagră, rasa călugărească în care este îmbrăcat. Încăperea,
chilia este mică, dar plăcută. Are o energie aparte. E linişte. E cald. Miroase
a tămâie. Pe zidul dinspre est arde o candelă cu Maica Domnului. În chilie sunt
doar un pat, o masă şi două scaune. Pe unul dintre scaune l-a poftit bătrânul
să se aşeze, iar el a luat loc pe celălalt scaun liber.
- Ada nu-mi
dă pace, durerea nu se stinge. Eu, nu pot s-o las să plece. Eu, o ţin lângă
mine, cu mine. Eu...
- O să
treacă şi asta, uităm totul. E în firea omenească. Răbdare. Timpul vindecă şi
rănile sufletului.
- Poate... Aşa
o fi la alţii, părinte. La mine doare mai tare. Cu trecerea timpului e mai rău.
Ea, Ada, e mai vie în mine. Eu nu sunt altfel decât ceilalţi oameni loviţi de
durere şi necazuri, nu asta spun, la mine rana nu se vindecă. Eu ştiu doar
atât, o vreau pe Ada. Şi da, vreau să urlu de durere, dar nu pot.
- În viaţă o
să-ţi găseşti alinarea, o să uiţi, lasă timpul să treacă. Trebuie să ai
răbdare.
- Ei,
adevărul e... Părinte... Nici nu vreau s-o uit, poate de aceea nu pot. Mi-e
prea dragă s-o uit. Aş vrea doar să urlu de durere. S-o înţeleg, să fiu cu ea.
- Da,
durerea. E o taină şi în durere, smereşte sufletele, domoleşte trufia. Ajută
omul să rămână cu picioarele pe pământ. Mulţi se înalţă şi uită să fie oameni.
Păcatele şi trupul îi copleşesc.
- Adevărat,
nu suntem decât o mână de pământ. Ne învârtim pe lumea asta fără rost.
- Nu-i aşa,
avem un rost, fiecare cu menirea lui. Oricât de neînsemnat ar părea un om, are
rostul lui pe pământ.
- Rostul meu
este s-o iubesc pe Ada, şi nici măcar de asta nu am fost în stare. Vedeţi
părinte? Mi-am pierdut menirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu