Vocea fetei de piatra

                     Vocea fetei de piatră- fragment

                                                     

Andrada este împreună cu tatăl ei, în grădina casei lor, în unul din puţinele momente, pe care nu şi le petrece în laborator. Discută relaxaţi despre ultimele experimente şi rezultatele la care reuşiseră să ajungă. Sunt aşezaţi pe o canapea confortabilă din foişorul de lemn, înconjurat de arbuşti din genul Hydrangea, hortensia care este înflorită toată vara, cu inflorescenţele ei mari, asemănătoare unor bulgări de flori catifelate, ciclamen şi turcoaz.

- Andrada, ultimul tău concert  a atins un maximum de spectatori, răsună puternic şi electrizant vocea lui Nick, tatăl ei. Toţi bolnavii prezenţi au declarat că sunt vindecaţi, vocea ta, cântecul tău, are efecte terapeutice nebănuite, vorbea el entuziasmat de succesul fiicei sale. Ai primit un dar minunat, o voce tămăduitoare. Nici nu îndrăznesc să calculez probabilităţile prin care s-a ajuns la ea, este meritul căutărilor neobosite de-a lungul anilor de experimente. Ingineria genetică încă mai bâjbâia, făcea progrese lente, când s-a apucat Costa de genetica umană şi mai ales de studiul muzicii sferelor, obsesia lui, şobolanul bătrân, zâmbeşte Nick, la amintirea bunului său prieten. M-am întâlnit şi cu proprietarul amfiteatrului în care ai cântat ultima dată, o sală cu câteva zeci de mii de locuri, schimbă el brusc subiectul. Îţi aminteşti Andrada? La început era sceptic, se temea că nu se vor vinde biletele. Sau spunea „poate unii bolnavi nu se vor vindeca, măcar să fie un show bun”, era consternat că nu foloseşti instrumentişti, aparatură, costume, dansatori, efecte speciale, lasere, în fine, tot ce ţine de recuzită într-un spectacol. Acum te invită să mai vii, să mai cânţi la el, a câştigat foarte bine de pe urma ta, mulţi bani, adăugă Nick.

„Fata de piatră” este Andrada, o tânără frumoasă, şatenă cu ochi albaştri, are părul lung, cârlionţat. Seamănă izbitor cu Nick, tatăl său, pare o replică feminină a acestuia. Ţine în mână un manuscris gros, pe care îl răsfoieşte în timpul conversaţiei cu el.

-   Da. Era disperat bietul om, spune fata, ţii minte, tată? Transpira tot, se ştergea nervos cu batista, vorbea agitat, neîncrezător şi oarecum perplex de propunerea noastră „şi cum vreţi să fie spectacolul, zicea el, să intre tânăra asta pe scenă, singură, îmbrăcată cu rochie lungă până în pământ, să le vorbească oamenilor şi să le cânte? Credeţi că va fi de ajuns? Unde e atracţia, ce fel de show e ăsta? Mă credeţi tâmpit? O să pierd bani, nu tu sex, nu tu distracţie, nu o să vină lumea.”

-   În momentul acela ai început să vorbeşti tu şi omul s-a liniştit, îşi aminteşte Nick încântat. A acceptat tot ce i-ai propus, iar succesul a fost total. Vocea ta miraculoasă, vindecătoare, acesta era „spectacolul”.

Minunata lui fată cu voce tămăduitoare, era rezultatul unui proces minuţios de inginerie genetică, la care lucrase foarte mulţi ani cu Costa. El fusese donatorul patern, iar donatorul matern l-au înlocuit cu o celulă „artificială”, produsă de ei în laborator, a cărui material genetic era modificat de Costa.

-   Adevărat, îl aprobă gânditoare fata, dar fără linia de clonare a organelor la care lucrez, nu aş putea să-i ajut pe toţi, sunt atâtea accidente, atâţia oameni bolnavi... Vocea mea oricât de vindecătoare ar fi, nu poate să  „repare” organele lezate, rupte... Când moartea se instalează brusc, este o luptă dură contra cronometru, este o luptă cu timpul. Cel puţin până acum nu am experimentat „învierea”, mai trebuie lucrat în acest sens. Cred că timpul de expunere este esenţial pentru vindecare, cu cât vocea mea este ascultată mai mult timp, cu atât efectele benefice sunt mai numeroase... Unde se termină miracolul, începe ştiinţa să-şi facă treaba, adaugă serioasă Andrada.

Răsfoia în continuare manuscrisul gros. Pe măsuţa din lenm de lângă canapea, erau mai multe teancuri de cărţi vechi, le studiase până la întâlnirea cu Nick. Alături de culorile şi parfumurile hortensiilor din jurul lor, se adăugau tufele de trandafiri. Ele completau paleta cromatică cu flori roşii, galben-portocalii, albe, roz. Trandafirii agăţători erau fixaţi pe spaliere înguste de metal, sub formă de arcade, în jurul foişorului.

-   Mai am ultimele calibrări de fineţe şi aparatul este funcţional, spuse fata, şi procedura, protocolul de clonare a organelor, toate vor fi gata în scurt timp, le vom putea folosi în spitale, tată. Astfel, tot mai mulţi oameni vor fi salvaţi de la o moarte sigură. Se va îmbunătăţi substanţial calitatea vieţii, longevitatea. Am mai câştigat o bătălie cu moartea!

-   O bătălie cu materia, cu timpul, murmură gânditor Nick, care era medic neurolog. În 90% din cazuri este necesară doar vocea ta, asta este o certitudine, este suficient să le vorbeşti sau să le cânţi şi bolnavii, cu cele mai diferite şi stranii boli se vindecă, procesul este ireversibil, un succes total. Dacă erai bărbat, te declarau ăştia Mesia. Masele de oameni şi iluştrii cercetători, au unele reţineri pentru că eşti femeie. Aşadar, nu poţi fi proclamată Mesia, ai scăpat de asta, cel mult vreo zeitate acolo, sau vreo sfântă ceva, titlurile astea ai putea să le obţii, glumeşte el.

-   Noroc că nu sunt bărbat, aşa am scăpat de o asemenea onoare, spuse fata, sunt doar „fata de piatră” şi vocea ei vindecătoare. Oricum, muzica poate ocoli filtrele logice şi analitice ale gândirii pentru a stabili un contact direct cu sentimentele şi cu pasiunile profunde din adâncul memoriei şi imaginaţiei umane, poate ajunge la esenţă, de aici vine şi vindecarea. Vocea mea nu este decât un catalizator al unui proces care se desfăşoară doar în prezenţa ei, a vibraţiei respective. Reactanţii şi produşii de reacţie sunt acolo, sunt în omul bolnav, ei există, lipseşte doar catalizatorul pentru ca reacţia de vindecare să aibă loc, iar vocea mea este catalizatorul.

-   Singura nenorocire este că atingerea lui Dumnezeu presupune jertfă, aşa a fost dintotdeauna pe pământ, spuse Nick furios. Atâta timp cât rămâi „de piatră”, fără nici un sentiment, ai acest dar de a vindeca fiinţele, oamenii, cu vocea ta. Pe barba lui Zamolxe!

-   Şi profesorul Costa repetă treaba asta cu jertfa, se teme să nu-mi pierd vocea vindecătoare, nu înţeleg de ce? Nu am simţit niciodată nimic, nici un sentiment, indiferent de împrejurări, aşa că nu-i înţeleg spaima şi obsesia asta cu jertfa.

-   Fără jertfă nu atingi dumnezeirea, se pare că omenirea nu a evoluat suficient, murmură Nick. Ai mai mers zilele astea la profesorul Costa, şobolanul bătrân, aşa îl alinta Nick, a mai progresat cu studiile privind vocea ta? Cercetează, cercetează, sau bate câmpii ca de obicei?

-   Am fost, chiar ieri l-am vizitat, spune fata, în timp ce continua să răsfoiască manuscrisul, părea că citeşte cu repeziciune textele, deşi conversa lejer cu tatăl său şi admira florile din jurul lor. Profesorul Costa era acasă, pierdut printre mormanele de cărţi vechi din bibliotecă. Trebuie să-ţi spun tată, fiecare întâlnire cu el este un prilej de provocare intelectuală pentru mine. Îl priveam atentă în timp ce el se agita prin cameră, mărunt şi slab, numai piele şi os, crăcănat, cu părul alb, lung, vâlvoi, pare tot timpul nepieptănat, veşnic îmbrăcat în aceleaşi haine negre, strâmte, cu mânecile cămăşii albe atârnând...

-   Costumul lui de cavaler negru, venit din Infern, cu cămaşa aia cu volane şi dantele cu care şterge praful de pe toate obiectele care-i stau în cale, continuă Nick amuzat descrierea fiicei sale. Costumul lui din tinereţea pierdută.

-   Alerga haotic prin încăpere după diferite cărţi, pe un traseu numai de el ştiut. Uneori mă întreb de unde are atâta energie, este firav, haios, pare atât de uituc, de împrăştiat ... Nu ştiu cum se descurcă.

-   Chiar este împrăştiat, ticălosul bătrân, dar este genial!

Râde cu poftă Nick, amintindu-şi din nou de bătrânul cercetător, prietenul lui încă din tinereţe, pe care, de la o vreme îl evita. Stilul acestuia dezordonat, creierul lui multifuncţional, pe mai multe planuri, îl obosea.

-   Andrada văd că ai deprins şi tu obiceiul afurisitului bătrân de a face mai multe lucruri deodată. Nu îl mai copia pe Costa, concentrează-te asupra unui singur lucru, este mai bine aşa, ai o eficienţă mai bună în rezolvarea problemelor dacă le iei pe rând... Acum vorbeşti cu mine, citeşti din manuscris, studiezi florile din jurul nostru, sunt sigur că analizezi şi sintetizezi informaţii legate de experimentele tale, toate în acelaşi timp. Concentrează-te asupra unui singur lucru.

-   Merg şi câte două, trei deodată cu randament bun, murmură Andrada.

 Zâmbeşte. Tare, către Nick.

-   Da, tată, nu-ţi face griji, nu mă epuizez...

-   Cum merg studiile legate de vocea ta? Ce zice Costa, reuşeşte să se concentreze sau se pierde în amănunte?

-   A continuat înregistrările pentru supleţea şi puritatea tonului vocii mele. M-a conectat la diferite aparate pe care, drept să-ţi spun, nu le-am mai văzut în altă parte, sunt doar la el în laborator, sunt creaţia lui, „copiii lui drăgălasi” cum îi numeşte el. Toate computerele şi le-a modificat după bunul lui plac, de nenumărate ori.

-   Ei şi, ajunge la un rezultat final sau bâjbâie ca bezmeticul?

-   L-am întrebat când vor fi gata rezultatele cercetărilor lui. Mi-a răspuns peltic, sâsâit, ştii că înlocuieşte ş-ul cu s-ul, şi j-ul cu z-ul, cu vocea lui subţire, piţigăiată, „în curând, draaaga mea, în curând, voi publica rezultatele studiilor mele, vocea ta depăseste limitele vocii umane, e cea mai importaaantă descoperire a mea”. Andrada îl imită, lungind unele vocale din cuvinte, la fel ca bătrânul Costa. O să trec şi astăzi pe la el, tată.

-   Ce bine, o să-l găseşti cel mai probabil cu nasul în noul lui computer, „copilasul lui”. Ce mai înjura neurofonul lui Flanagan, îl numea „bicicletă”, prea primitiv pentru el, mult prea inexact. Se foloseau spoturi de microunde care stimulau pielea cu unde sonore, cu frecvenţa din spectrul auditiv. Se utilizau neuroscanere de mare fidelitate, care detectau undele de activitate ale creierului, ele preced producerea unor gânduri inteligibile, acestea arătau ceea ce persoana respectivă doreşte să facă în viitor. Era un fel de „cititor de gânduri”, pe care Costa îl combătea teribil, îi numea iresponsabili şi înapoiaţi pe cei care-l foloseau. Apăreau multe erori. Nişte cretini, avea dreptate şobolanul bătrân! Hahahaha, răsuna vocea lui puternică.

-   Deşi, se ştia de mult timp că nu se poate determina cu precizie impulsul unei particule dacă-i ştim poziţia, reciproca fiind valabilă conform principiului nedeterminarii al lui Heisenberg, aşadar nu pot fi citite gândurile cu acurateţe, preciză Andrada.

-   Precizia e foarte importantă, draga mea. Cum ar fi să te declare oficialii infractor, doar pentru că aşa a indicat un asemenea aparat?

-   Da, adevărat. Orice eroare trebuie exclusă. Am lucrat atâţia ani la îmbunătăţirea mecanismelor de modificare a minţii umane. Am utilizat şi spectrul de difuzare al sunetelor „tăcute”, care se baza pe tehnologia purtătorului subliminal.

-   Aşa zisele sunete „tăcute”, silenţioase, erau de fapt ultrasunetele sau infrasunetele, pe care noi oamenii nu le auzim.

-   Acestea dacă sunt emise de o sursă pot induce sau modifica stările emoţionale ale oamenilor. Poţi controla masele de oameni, printr-o apăsare de buton induci fericirea sau disperarea, este periculos, pe mine m-au interesat doar aspectele terapeutice ale acestor studii. Să „repar” creierele, nu să le stric!

-   Este esenţial ca „butonul” să se găsească în mâna unor oameni responsabili.

-   Pentru starea normală frecvenţa undelor cerebrale este de 7 - 14 Hz, sunt undele alfa, când o persoană este stresată şi agitată, frecvenţele creierului sunt de 14 - 28 Hz acestea sunt undele beta, în timpul somnului omul emite unde cerebrale de 1,75 - 3,5 Hz numite delta. La acestea se adaugă şi alte frecvenţe cerebrale asociate cu alte stări normale şi alterate de conştiinţă, theta (3,5 - 7 Hz), gamma (28 - 56 Hz), omega (0,875 - 1,75 Hz), epsilon (56 - 112 Hz) şi zeta (112 - 224 Hz).

-   Ai putut să vindeci mulţi pacienţi jonglând cu aceste frecvenţe, observă fata.

-   Le-am monitorizat atent, fiecare om este original, organismul reacţionează diferit, intervenţia asupra minţii este complexă, oferă multe surprize.

-   Controlul minţii, dar tată asta e...

-   Una din obsesiile mele! Recunosc, sunt fascinat de creier, râde Nick. 

-   Cât despre vocea umană, obsesia mea, glumeşte fata, atinge peste 2000 de vibraţii pe secundă. Vocea se modulează în funcţie de rezonatori şi de obstacolele întâlnite, de aceea este originală pentru fiecare individ, produce atâtea senzaţii în creierele umane.

-   Urechea omului poate percepe sunete cu o frecvenţă cuprinsă între 16 şi 20000 vibraţii/s sau hertzi, precizează Nick. Foarte limitată banda audibilă umană! Şi sunt atâtea infrasunete cu frecvenţă joasă sub 16 Hz, de care noi nu avem habar!

-   Şi mai sunt ultrasunetele cu frecvenţă înaltă, peste 20000 Hz până pe la 1000000 Hz. Natura este atât de gălăgioasă, numai noi nu auzim, pentru că nu percepen infrasunetele, asta nu înseamnă că nu există! Profesorul Costa a înregistrat „conversaţia” insectelor, a peştilor consideraţi greşit tăcuţi, a păsărilor, a liliecilor, a plantelor care sunt foarte vorbăreţe.

-   Până la urmă sunetele sunt nişte unde sinusoide de diferite frecvenţe, de obicei mari, cu amplitudine mică, sunetul este...

-   Este pur şi simplu vibraţia aerului, completă fata. 

-   Oricum, dacă ne gândim în universul material totul vibrează, spuse Nick. Stelele transmit unde electromagnetice variabile în timp şi spaţiu, iar sunetele muzicale au aceleaşi proprietăţi ondulatorii ca lumina ce provine de la stele. Se emite un sunet armonic, de aici şi vechea teorie a sferelor, a celor zece corpuri cereşti. Cum zicea şi săracul Pitagora prin secolul al V-a î.e.n, “în unduirea corzilor este geometrie, în spaţiul sferelor există muzică”. Da, cine să-l asculte? Sigur ţi-a vorbit Costa, şobolanul bătrân, despre asta...

-   Mi-a spus „puisor, cum este el sâsâit precizează Andrada, de la sfeeera Pământului până la cea a Lunii este un ton, de la sfeeera Lunii la cea a lui Mercur e un semiton, de la Mercur la Venus, un semiton, de la Venus la Soare este un ton si jumătate, de la Soare la Marte este un ton, iar de la Marte la Jupiter câte un semiton, la fel si de la Jupiter la Saturn, cât si de la Saturn la sfeeera stelelor fixe. Suma acestor intervale este egală cu sase tonuri, cât sunt cuprinse într-o octavă”. Jupiter el îl pronunţă Zupiter, e drăguţ profesorul Costa. După care s-a apucat să vorbească singur, după obiceiul lui, despre neutrino, fără legătură cu ce discutam noi. Semn că se gândea la neutrino şi în timp ce vorbea cu mine despre muzica sferelor. Ştiam şi eu că Pitagora stabilise raporturile numerice pentru principalele acorduri, octava 1:2, cvinta 2:3 şi cvarta 3:4.

-   După care ţi-a zis de Johann Kepler şi de cartea “Armoniile lumii”, preferata lui, în care intervalele muzicale sunt puse în corespondenţă cu planetele. Astfel, Saturn – terţă mare, Jupiter – terţă mică, Marte – cvintă perfectă, Pământul – secunda mică, Venus – aproximativ unisonul, Mercur – decima mică, iar re-ul natural poziţia asteroizilor.

-   Nu înainte de a-mi aminti de distinşii antichităţii. Mi-a povestit totul, încă de la începuturi, alături de Pitagora, mi-a amintit de Platon, Aristotel şi Aristoxene şi tetracordul lor, şir de patru sunete dintr-o scară muzicală, cu Soarele şi Luna în rol principal. „Istoria se repetă, puisor, nimic nu e nou sub soare, totul a fost descoperit si redescoperit de generaţii succesive de oameni, hi, hi, hi! Pe barba lui Zamolxe!”, obişnuieşte să spună mereu şi râde ca un vrăjitor, observă Andrada.

-   Îi merge mintea! Salută-l pe bătrânul pişicher din partea mea! Mă întorc la spital, draga mea, pauza s-a terminat.

-   Ne vedem diseară, la cină!

-   Ai grijă de tine, încearcă să nu te extenuezi, începu el dădăceala zilnică. Oboseala distruge celulele nervoase, care chiar şi aşa sunt în număr limitat, nici nu se divid, decât în condiţii speciale, doar ştii, se lamenta el. Neuronii sunt celule înalt specializate structural şi funcţional, celulele gliale din ţesutul nervos le înlocuiesc morfologic, dar nu le preiau şi funcţiile...

-   Da, tată, îl aprobă răbdătoare Andrada, pentru a-l întrerupe cu delicateţe, o să am grijă de mine.

Îşi îmbrăţişează tatăl, pe el şi pe profesorul Costa, erau singurele persoane pe care le tolera, care o puteau atinge, şi florile erau fiinţele pe care ea le mângâia. Se ridică grăbită de pe canapea şi părăseşte foişorul. În acel moment, sesizează prezenţe lui Marck în apropierea ei, chiar dacă nu îl vede. Tânărul este omul ei de încredere, este asistentul ei, garda de corp, o însoţea pretutindeni încă din copilărie. Marck este mai mare cu 7 ani decât ea, este un bărbat înalt, blond cu ochi albaştri, cu părul tuns scurt, are un corp atletic. Este ca o maşinărie de luptă, lângă el este în siguranţă.

-   Să mergem, Marck.

Bărbatul îşi face apariţia, parcă răsărise din pământ. O însoţeşte tăcut.

Fata nu ar putea să precizeze unde stătuse ascuns, era maestru în camuflaj, tehnici de luptă, arte marţiale, etc. Merg în laborator, unde Andrada rămâne mai multe ore. Acolo timpul şi spaţiul nu mai aveau sens, dispăreau, tânăra uită de tot. Se concentrează numai asupra studiului, se pierde printre experimente până când vocea lui Marck o trezeşte la realitate, anunţând-o că e timpul să meargă la profesorul Costa.

                                        *

La vederea celor doi tineri, profesorul Costa râde încântat. Era cocoţat pe o scară pentru a putea ajunge la ultimul rând de butoane, a unui panou de comandă, plin de computere. Marck a trecut într-o încăpere alăturată, după ce i-a adresat un salut scurt bătrânului, lăsându-i pe cei doi singuri cu studiile lor.

- Hihihihi! Aceeasi frumoaaaasă Andrada! Andrada, provine din numele Andreea, forma feminina a numelui grecesc Andrei, semnificaţia numelui aceeesta este de bărbăţie, putere, curaj. 

Spune bătrânul cercetător cu glasul lui piţigăiat şi peltic, în care se simte afecţiunea pentru fată. În acest timp, a coborât grăbit de pe scară şi s-a apucat să mormăie ceva nedescifrabil.

- Da, da, ştiam. D-le profesor, ce plăcere să vă revăd, spune fata! Salutări din partea tatei!

Fata se îndreaptă spre el şi îi strânge mâna, acesta îi răspunde cu căldură.

- Sobolanul bătrân si creierele lui! Mă ocoleste în ultima vreme, îl plictisesc, sau poate îl obosesc! Pe barba lui Zamolxe! Hihihihi!

- Sunteţi în formă maximă profesore, îl complimentează tânăra, pe bătrânul glumeţ.

- Hihihihi! Ca la 20 de ani, senilitatea e de vină, sunt din ce în ce mai sclerozat! Hihihihi!

- Arătaţi excelent, continuă Andrada şirul complimentelor.

Bătrânul firav şi cocoşat pozează ca un culturist, se preface că îşi încordează muşchii ofiliţi, arăta ca un clown bătrân.

- M-am apucat de culturism, puisor! Hihihihi!

După care se reculege şi începe să se mişte cu viteză prin cameră, răsfoind hârtii, sau tastând la repezeală câte ceva pe calculator.

- Să reeevenim la lucruri serioase, Andrada! Avem niste chestiuni de discutat puisor si nu putem amâna, foaaarte importante, dar cred că le stii, si dacă nu le stii, măcar le intuiesti, se agită el. Si cred că nu mai stiu unde am pus substanţele alea blestemate, sau stiu?! Am rezultatele în infrarosu, treeebuie să le corelez cu ce aveam si să încerc... Andrada, am descoperit ceeeva interesant...

Se gândea la mai multe lucruri în acelaşi timp, chiar dacă vorbea cu Andrada mintea lui lucra independent şi pentru alte proiecte în care era implicat. Merge grăbit prin cameră, mută diferite obiecte, citeşte unele însemnări, deschide unele computere, ca şi cum ar fi căutat ceva. Bătrânul Costa, mărunt, slab şi cocoşat, cu părul lung şi rar, căzut pe faţa, pe care i-o acoperea în parte, avea ochii negri şi vioi, un nas mare, coroiat, semăna cu un vrajitor. Andrada îl privea atentă, omuleţul era tare straniu, învăţase foarte multe de la el.

- Ce trebuie să ştiu profesore, întreabă tânăra politicosă, fără să-l grăbească?

- Tu esti „ fata de piatră”, pentru că nu ai sentimente. Mai coreeect spus, ai transcens acest plan, ai urcat mai sus, esti o raţiune linistită, nemiscată, de aici ai puterea, de aici vine darul. Cum să-ţi explic, puisor? Atenţia i-a fost captată de markerii de clonare la care lucra, s-a apucat să murmure. Si am CEA-antigenul carcinoenbrionar, AFP (alfa-fetoproteina), substanţe fluorescente, în  special quinqcrină, ... Pe barba lui Zamolxe! Revine către fată. Andrada, asa cum spuneam, draga mea, esti ca un lac îngheţat, sub pozghiţa de gheaţă ai toate sentimentele, doar că ele nu se exprimă puisor, înţelegi?

- Sigur că da, nici nu e complicat. Am toate sentimentele şi toate emoţiile umane, doar că nu simt nimic, este un nonsens, observă ea. Nu sunt tulburată de nimic, de nici un sentiment. Ele sunt în mine dar nu se manifestă. Toate acestea se găsesc sub o pojghiţă de gheaţă, sau „de piatră”, cum mi-au spus oamenii.

- Exact puisor. Stii, spectaculos este că nu am găsit nimic anatomic, sau fiziologic în creierul tău. Nimic care să explice vocea ta, si mai ales efectele vindecătoare ale ei, asa că centrii nervosi funcţionează ca la orice om obisnuit, asta e paradoxal, o stie si sobolanul de taică-tău!

Continuă cu ideile lui, mormăie.

-   Unghiul Cabibbo... pe barba lui Zamolxe! Poate în curenţii neutri, ipoteza simetriei dupleţilor leptonici si din quark-uri. Notează agitat ceva pe o bucată de hârtie, dezintegrarea β si dezintegrarea leptonică a hadronilor, după care, pare că se răzgândeşte. Îşi duce degetele noduroase la frunte, reacţii cu neutrino, interacţiuni slabe la energii înalte, apoi revine la discuţia cu Andrada.

- Puisorule, descoperirea socantă este că îţi poţi pierde vocea. Darul tămăduirii pe care îl ai, îl păstrezi doar cu sacrificiul de sine, puisor, chiar tu esti zertfa, spuse el nervos şi trist. Esti „fata de piatră” si ai darul vindecării cu vocea ta, doar dacă rămâi fără sentimente. O întâmplare, un eveniment, poate să schimbe situaţia si atunci, în momentul în care piatra se va sparge, vei avea sentimente, dar vei pierde darul!

Îşi duce degetele noduroase la frunte şi se opreşte câteva momente din mişcarea lui haotică prin cameră. 

- Cum aşa, întreabă Andrada, doar m-am născut cu vocea asta? Nu am făcut nimic special, nu m-am antrenat. Este un rezultat al ingineriei genetice, tu şi tata aţi creat toată harta mea genetică.

- Noi nu puteam anticipa toate consecinţele intervenţiilor genetice, prea multe variabile, nu se poate fără zertfă... Prima dată când vei simţi ceva, orice, vei pierde toaaate particularităţile care fac vocea ta specială, vindecătoare. Nu am descoperit mecanismele chimice, energetice la nivel celular, de acolo pleacă totul, sunt limitat si mă enervează asta, dar lucrez...

Privea concentrat mai multe monitoare, iar degetele îi alunecau cu o viteză uluitoare pe tastatură.