Mov 125x125

Mov 125x125
Se afișează postările cu eticheta Destin scindat. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Destin scindat. Afișați toate postările

miercuri, 24 aprilie 2013

Destin scindat

- Hai dragă, întârziem la serbarea copilului. Mereu sunt cu sufletul la gură cu tine, Mircea. Mă tem că nu ajungi la timp. Eşti grozav cu chestia asta, mereu întârzii, în momentele importante pentru familia noastră. Pe unde ai umblat? Nu puteai să pleci şi tu mai devreme astăzi? Să faci o excepţie? Doar e serbarea de sfârşit de an a fiului tău. Eşti toată ziua la birou, lucrezi şi nopţile?
Mircea nu se oboseşte să-i răspundă soţiei. Ea întreabă, ea răspunde. O lasă să-şi continue netulburată şirul întrebărilor şi al lamentaţiilor pe care le mai auzise de sute, poate de mii de ori. Femeia se încalţă grăbită, are un buchet imens de flori în braţe.
         - Bine că ai luat toată florăria, dragă!
Râde Mircea de soţia lui, în timp ce-şi aranjază părul, privinde-se în oglinda ovală de lângă cuierul de haine. „La dracu', oglina asta mă arată mai gras decât sunt în realitate, trebuie s-o schimb”, se gânseşte el enervat de imaginea proiectată pe suprafaţa oglinzii.
         - Acum eşti şi nesuferit, Mircea! După ce că ai întârzial, ca de obicei, îţi arde şi de glume. Nu am chef de ironiile tale.
„Parcă e o jerbă de flori, din alea pentru mort”, gândeşte Mircea privind buchetul, fără să mai rostească cuvintele cu voce tare. Ar fi iscat un întreg scandal cu soţia lui. Şi nici nu erau cuvintele lui. Aşa îi spusese Roxi, fosta lui amantă, când îi dăruise un buchet de flori, asemănător cu ăsta pentru educatoarea copilului. Şi adăugase „de unde le-ai luat dragă, jerba asta, ai trecut prin cimitir?” S-a simţit jignit, nici nu i-a mai cumpărat vreo floare de atunci. Oricum,  s-au despărţit după scurt timp. Roxi l-a părăsit pentru un bărbat mai bătrân şi mai bogat.
Acum era cu Anca. Ei sigur nu o să-i cumpere jerbe, din astea, cu flori. Era o fată de 20 de ani, studentă la medicină, o tânără cu preferinţe gothice. „Poate un cap de mort, ceva... Un schelet din argint, să-i cumpăr şi lu` asta. Mi-a spus că e ziua ei de naştere peste 2 zile. Poate nu uit, e foarte posibil să uit... E aşa de mândră că e zodia gemeni. Parcă eu stau cu ea că e gemeni, sau gothică... Femeile astea, sunt tâmpite uneori, au aşa nişte idei.” Mircea zâmbeşte, dar e trezit la realitate de bombănelile soţiei.
         - Păi da, sigur, pe tine situaţia asta te amuză! Ce găseşti de râs în asta? Nu vezi că mă chinui să mă încalţ? Ţie îţi arde de râs.
Femeia se balansează puternic, încercând să-şi încheie sandalele cu toc foarte înalt. Dezechilibrată, îşi loveşte soţul cu buchetul enorm de flori şi se sprijină cu o mână, de peretele din hol. Polenul câtorva crini, se scutură pe cămaşa lui Mircea, lăsându-i pete parfumate, galben-portocalii. El râde relaxat, şi îi deschide uşa de la intrare. O apucă de mijloc şi o împinge afară din casă.
 

luni, 15 aprilie 2013

Destin scindat, roman, Viorica Hagianu

Destin scindat, roman, Viorica Hagianu
fragment
*


Vorbeşte bărbatul, fără să-i răspundă bătrânului. Cuvintele curg din el ca un şuvoi. Da, s-a simţit bine, când a rostit cuvintele „mi-e dor şi o iubesc”. Pacea era prelungirea firească a încheierii războiului cu el, iar iubirea îi domolea durerea. Chipul senin al bătrânului călugăr este străbătut de o umbră de tristeţe. Ochii lui inteligenţi, întorşi către sine şi pierduţi de lume, îl cercetau pe Gabriel cu blândeţe. Bătrânul are părul alb, lung, prins într-o coadă. Barba argintie îi atinge haina simplă, neagră, rasa călugărească în care este îmbrăcat. Încăperea, chilia este mică, dar plăcută. Are o energie aparte. E linişte. E cald. Miroase a tămâie. Pe zidul dinspre est arde o candelă cu Maica Domnului. În chilie sunt doar un pat, o masă şi două scaune. Pe unul dintre scaune l-a poftit bătrânul să se aşeze, iar el a luat loc pe celălalt scaun liber.
- Ada nu-mi dă pace, durerea nu se stinge. Eu, nu pot s-o las să plece. Eu, o ţin lângă mine, cu mine. Eu...
- O să treacă şi asta, uităm totul. E în firea omenească. Răbdare. Timpul vindecă şi rănile sufletului.
- Poate... Aşa o fi la alţii, părinte. La mine doare mai tare. Cu trecerea timpului e mai rău. Ea, Ada, e mai vie în mine. Eu nu sunt altfel decât ceilalţi oameni loviţi de durere şi necazuri, nu asta spun, la mine rana nu se vindecă. Eu ştiu doar atât, o vreau pe Ada. Şi da, vreau să urlu de durere, dar nu pot.
- În viaţă o să-ţi găseşti alinarea, o să uiţi, lasă timpul să treacă. Trebuie să ai răbdare.
- Ei, adevărul e... Părinte... Nici nu vreau s-o uit, poate de aceea nu pot. Mi-e prea dragă s-o uit. Aş vrea doar să urlu de durere. S-o înţeleg, să fiu cu ea.
- Da, durerea. E o taină şi în durere, smereşte sufletele, domoleşte trufia. Ajută omul să rămână cu picioarele pe pământ. Mulţi se înalţă şi uită să fie oameni. Păcatele şi trupul îi copleşesc.
- Adevărat, nu suntem decât o mână de pământ. Ne învârtim pe lumea asta fără rost.
- Nu-i aşa, avem un rost, fiecare cu menirea lui. Oricât de neînsemnat ar părea un om, are rostul lui pe pământ.
- Rostul meu este s-o iubesc pe Ada, şi nici măcar de asta nu am fost în stare. Vedeţi părinte? Mi-am pierdut menirea.