Fragment, Destin scindat (roman), Viorica Hagianu

Fragment din romanul Destin scindat, Viorica Hagianu.

***
- Alo!
- Da.
- Buna Ada. Doru sunt. Auzi mă, vreau să te întreb ceva.
Urla Doru în telefon. Avea o voce piţigăiată, isterică.
- Bună. Eu nu sunt mă, dar înteabă-mă.
I-a răspuns Ada cu calm.
()Întâlnirea cu Doru a fost plictisitoare. Acesta era mai mult preocupat de propria persoană, de felul cum îi stătea părul şi de telefonul mobil, decât de comunicarea cu ea. Purta o mulţime de bijuterii, semăna cu un proxenet. Primea mesaje de la femei şi le răspundea prompt, chiar sub nasul ei. Îl privea plictisită. Fata ştia că tipul are multe amante bătrâioare care-l întreţin, dar şi puştoice, eleve de-ale lui completau meniul. Se întreba cum de un bărbat aşa de urât poate să seducă atâtea femei. Doru fuma ţigare după ţigare şi stătea cu degetele lipite de telefonul mobil, continua să trimită sms-uri femeilor lui ofilite de viaţă. Au trecut aşa aproape două ore, lungi şi chinuite. Primele şi ultimele ore pe care aveau să le petreacă împreună, faţă în faţă.
- Măi, am văzut poezia ta. Se auzea în telefon glasul lui piţigăiat.
- Care poezie?
- Te-am clasificat, am citit-o într-o revistă literară.
- Da? Mai citeşte cineva asemenea reviste? Mă mir...
- Da, normal, doar public şi eu poemele mele la ei.
- Aha...
- Poezia ta sună aşa Mă plictiseşti îngrozitor/ cu egoisul tău de primată antropoidă/ nu/ nu te-am înjurat de mamă/ doar te-am făcut primitiv/ te-am clasificat undeva în regnul animal/ am încercat să-ţi găsesc locul/ printre fiinţele umanoide/ şi pentru că poezia / nu-i un urlet/ e o adiere călduţă de primăvară/ un zefir zburdalnic printre seve/ tocmai de aceea/ prefer să închid geamul/ iar pe tine să te elimin/ dintre ceea ce se cheamă/ oameni. Şi ai mai scris tu una Vorbe-n vânt, care e tot despre mine. Ai spus atâtea cuvinte/ mereu aceleaşi/ la atâtea femei/ încât te-am suspectat de o alienare gravă/ atâta lipsă de imaginaţie/ indică o minte cretinoidă/ nu mai are nici un haz/ să comunic cu tine/ cuvintele la tine şi-au pierdut/ rostul lor creator/ nu mai construiesc nimic/ au ajuns biete forme de exprimare/ din care nimeni nu mai înţelege/ dacă te ascunzi/ dacă te chinuie/ sau le chinui tu pe ele/ sunt ştrangulate/ torturate/ au ajuns/ vorbe-n vânt.
- Aşa. Şi?
- Mă, oare tu aici despre mine scrii?
- Hahahaha! Cât de important te crezi!?
- Hai sictir! Îmi faci numai atacuri din astea frontale. Ai trecut din nou la astea. Eu sunt supărat şi tu râzi? Ştii cum îmi spuneai că sunt urât şi nu am talent?
- Aşa se vorbeşte mai nou, cu hai sictir? O fi acum un limbaj modern. Nu mai sunt la curent cu mersul limbii... Da, eşti urât şi nu ai talent.
- Lasă astea! Tu mă ataci pe mine?
- Hahahaha! Nu te atac. Numai atacuri visezi. Pe tine toţi oamenii te atacă. Toţi sunt hiene, te urmăresc să te atace. Eşti paranoic. Tu eşti o hienă. Te hrăneşti cu resturi de cuvinte, cu fraze de împrumut, cu sentimente mimate...
- Baţi câmpii! Spui numai nonsensuri!
- Eşti nesimţit! Stai pe net ca o maimuţă ahtiată după atenţia femeilor, îţi trăieşti viaţa în camera web, în masturbări nesfârşite.
- Şi ce, lasă istericalele! Să te duci rostogolindu-te cu poeziile tale cu tot. Eşti diabolică şi fitilistă!
- Nu ştii nimic, habar nu ai ce vorbeşti. Îţi dorec exact ce-mi doreşti tu mie, dar însutit.
- Eşti diabolică!
Era un blestem. Doar un blestem. Doru nu putea să fie mai urât sau mai nesimţit decât era. Omul îşi atinsese culmea desăvârşirii în jigodism. Era rotund, cu alte cuvinte, perfect.

Destin scindat, roman, Viorica Hagianu

Destin scindat, roman, Viorica Hagianu
fragment
*

Vorbeşte bărbatul, fără să-i răspundă bătrânului. Cuvintele curg din el ca un şuvoi. Da, s-a simţit bine, când a rostit cuvintele „mi-e dor şi o iubesc”. Pacea era prelungirea firească a încheierii războiului cu el, iar iubirea îi domolea durerea. Chipul senin al bătrânului călugăr este străbătut de o umbră de tristeţe. Ochii lui inteligenţi, întorşi către sine şi pierduţi de lume, îl cercetau pe Gabriel cu blândeţe. Bătrânul are părul alb, lung, prins într-o coadă. Barba argintie îi atinge haina simplă, neagră, rasa călugărească în care este îmbrăcat. Încăperea, chilia este mică, dar plăcută. Are o energie aparte. E linişte. E cald. Miroase a tămâie. Pe zidul dinspre est arde o candelă cu Maica Domnului. În chilie sunt doar un pat, o masă şi două scaune. Pe unul dintre scaune l-a poftit bătrânul să se aşeze, iar el a luat loc pe celălalt scaun liber.

- Ada nu-mi dă pace, durerea nu se stinge. Eu, nu pot s-o las să plece. Eu, o ţin lângă mine, cu mine. Eu...

- O să treacă şi asta, uităm totul. E în firea omenească. Răbdare. Timpul vindecă şi rănile sufletului.

- Poate... Aşa o fi la alţii, părinte. La mine doare mai tare. Cu trecerea timpului e mai rău. Ea, Ada, e mai vie în mine. Eu nu sunt altfel decât ceilalţi oameni loviţi de durere şi necazuri, nu asta spun, la mine rana nu se vindecă. Eu ştiu doar atât, o vreau pe Ada. Şi da, vreau să urlu de durere, dar nu pot.

- În viaţă o să-ţi găseşti alinarea, o să uiţi, lasă timpul să treacă. Trebuie să ai răbdare.

- Ei, adevărul e... Părinte... Nici nu vreau s-o uit, poate de aceea nu pot. Mi-e prea dragă s-o uit. Aş vrea doar să urlu de durere. S-o înţeleg, să fiu cu ea.

- Da, durerea. E o taină şi în durere, smereşte sufletele, domoleşte trufia. Ajută omul să rămână cu picioarele pe pământ. Mulţi se înalţă şi uită să fie oameni. Păcatele şi trupul îi copleşesc.

- Adevărat, nu suntem decât o mână de pământ. Ne învârtim pe lumea asta fără rost.

- Nu-i aşa, avem un rost, fiecare cu menirea lui. Oricât de neînsemnat ar părea un om, are rostul lui pe pământ.

- Rostul meu este s-o iubesc pe Ada, şi nici măcar de asta nu am fost în stare. Vedeţi părinte? Mi-am pierdut menirea.