Din volumul "Iluzii spulberate"

                                                      

  Am avut un vis ciudat

                                                               (Fragment)


(...)Copilul Biancăi este slăbuţ, blondin şi cu privire tâmpă asemănătoare cu a mamei, cu o faţă nostimă, de popândău, e apatic, nu vorbeşte decât foarte greu, deşi are cinci ani, copilul poartă un fel de trening roşu care poate fi folosit şi în loc de pijama.
Cei doi se îndreaptă agale spre un magazinaş de pe strada lor în apropierea căruia locuiesc, este o dugheană amărâtă, o baracă din fier pe alocuri ruginită, cu nume pompos “La Regina”, care trădează mândria şi prostia proprietarilor.
Magazinul este aşezat într-o curte mică plină de pitici zâmbăreţi de ipsos, viu coloraţi, care, consideră proprietarii „înveselesc locul”, deşi noaptea şi nu numai, au un aer care te bagă în sperieţi, parcă sunt din filmele de groază. De câte ori trecea pe lângă gaşca de pitici de grădină ai Didinei, Bianca se gândea că ornamentele de grădină ale acesteia ar putea să candideze pentru titlul de kitch-ul deceniului, atât erau de hidoşi, mai de grabă siniştri decât veseli. Soră-sa mai mare, Amalia care cutreierase toată Europa i-a zis că se poartă piticii de grădină, sunt la modă, că i-a văzut prin Germania, Austria, Franţa, Polonia, chiar şi prin Ungaria, „sunt de bună calitate şi drăguţi la ei”, aşadar Didina e în tendinţe, or fi la ei, dar nu la noi..., iar „tendinţa” asta era prin 1999-2000, de atunci au trecut aproape 10 ani, acum e la modă Feng-Shui-ul, bine că vecina lor, distinsa proprietăreasă nu se arăta momentan sensibilă la acest curent că cine ştie ce mai punea prin curte. 
În spatele grădinii cu pitici, dar fară plante, doar un nuc bătrân a făcut faţă vremurilor, se găseşte o casă veche din cărămidă, năpădită de iedera cu frunze roşiatice, care acoperă toată faţada casei până la acoperiş, „conacul ei boieresc” cum o numeşte pretenţios tanti Dida.
O casă asemănătoare cu „conacul” avea şi Bianca, rămasă de la părinţii ei, cât despre grădină plantase gazon pentru că era comodă, nu vroia bătăi de cap, nu dorea să practice „munci agricole” cum le zicea ea, dar avea pomii fructiferi rămaşi de la tatăl ei, care dădeau fructe gustoase, mere, cireşe, caise, gutui, asigurau umbra în zilele toride de vară şi mai ales nu trebuia să facă nimic pentru întreţinerea lor. La umbra cireşului aveau un foişor hexagonal din lemn de pin tratat ignifug, băiţat şi lăcuit construit în urmă cu trei ani, din banii trimişi de soţul ei care plecase la muncă în Italia, foişorul era locul unde luau masa şi se relaxau cât era cald afară.
Bianca şi copilul intră în magazin, tânăra o salută volubilă pe vânzătoare, pe tanti Dida, aceasta este şi patroana magazinaşului, copilul scânceste uşor, agăţat de mâna mamei.
Vânzatoarea este aşezată pe un scaun în spatele unei tejghele uzate pe care se găsesc în dreapta un suport în care sunt înfipte bomboane acadea şi în stânga un borcan din plastic cu bomboane şi guma de mestecat. Ea este încadrată, în lateral şi în spate, de trei rafturi pe care sunt înghesuite tot felul de produse alimentare, mai ales din cele nesănătoase chipsuri, snacksuri, croissant, sticsuri, biscuiţei, covrigei, suculeţe cu coloranţi şi piesele de rezistenţă cafeaua şi ţigările.
Tanti Dida prescurtarea numelui Didina, nume de cal, pardon...de iapă, este o femeie de cincizeci şi şapte de ani, grasă, cu privire vicleană şi atotştiutoare, este o persoană tonică, tot timpul veselă, bine dispusă, vorbeşte repezit, dar mai ales autoritar. Aceasta are părul tuns scurt, vopsit roşcat, are pe degete inele groase şi vulgare, iar la gât un lanţ gros cât zgarda câinelui semn al belşugului, poartă o rochie de casă din poliester cu flori mari şi colorate.
- Buna dimineaţa, tanti Dida.
- Neaţa’, Bianco. Ce-ţi dau, ca de obicei? Pune mâna şi mai mănâcă şi tu fato, uite ce schiloadă eşti, o ceartă bătrâna!
- Îhh...tanti Dido, o cafea şi un pachet de ţigări.
Aceste doua ingrediente, cafea şi ţigările constituiau dieta zilnică a tinerei şi constituiau secretul siluetei ei uscate de femeie “şnur”, filiformă.
Tânăra plăteşte produsele cerute cu banii ţinuţi într-un buzunar al hainei, ia cafeaua şi o îndeasă într-un buzunar, iar pachetul de ţigări în celălalt buzunar al paltonului.
- Toată ziua mănânci numai ţigări şi cafea!
Către copil, zâmbeşte holbându-se la el, aplecată peste tejghea, vrea să-l mângâie pe cap.
- Ce faci micuţule?
Copilul se dă un pas în spate ferindu-se de mâna întinsă spre el şi scânceşte netulburat de întrebarea femeii.
- Ce să facă tanti Dida, creşte...
- Ce-ţi mai face bărbactu’, tot în Italia, a mai dat şi el un semn de viaţă, ţi-a mai trimis bani? Se interesează ea curioasă.
Vrea să-i răsundă, dar copilul începe să urle, după ce de la intrarea în magazin scâncea în surdină.
-  Tanti Dido, dă-i bre o acadea şi lu’ ăsta, să tacă odată!
Bătrâna îi dă fără să se grăbească o acadea dintr-un suport, de pe tejgheaua uzată, în care sunt înfipte mai multe bomboane acadea. Tânăra desface ţipla lucitoare, aruncă ambalajul pe jos fără s-o vadă bătrana, şi-i înfige copilului acadeaua în gură. Acesta tace ca prin farmec, suge liniştit din acadea cu faţa plină de urmele lacrimilor, acadeaua reprezintă micul dejun zilnic al copilului, odată liniştea restabilită cele doua pot conversa liniştite.
- Trimite el săracul, da e criză..., nu mai are de lucru în construcţii ca înainte, îl bate gândul să vină acasă... Nici în Italia nu mai e ce-a fost... e lumea mai rea...
Vânzătoarea cu un aer revoltat.
- Şi ce să facă acasă, să stea acolo că dacă nu curge pică, aici ce să facă? Să stea acasă? Ştii că e pokerist, ăsta toacă tot, o să cheltuiască toţi banii, o să-ţi piardă şi casa părintească la afurisitele alea de jocuri de noroc!?
- Ai şi mata’ dreptate... spune ea resemnată.
În acest moment în geamul prăvăliei apare un cap hlizit de om nebun, era tânărul Zenovel, juniorul, râde neruşinat şi face gesturi obscene cu degetul. Strigă „Pitica, pitica, piticii lui Barbă Cot. Tu cine eşti femeie, Regina lor sau Albă ca Zăpada?”. Bătrâna face o grimasă şi se apucă să-l afurisească pe tânărul vesel. Bianca râde nepăsătoare, copilul suge netulburat la acadea, acum gura lui, buzele şi limba au devenit movulii (mov - verzui), de la coloranţii din bomboană, arată straniu, ca un clown de la circ.
Zenovel este un tânăr oligofren, un nebun vesel, care a trecut cu puţin de vârsta majoratului, face parte dintr-o familie care a avut mai multe generaţii de handicapaţi, este de înălţime medie şi slab, cu părul vâlvoi, râde prosteşte, cutreieră străzile cartierului şi sperie oamenii, este tot timpul îmbrăcat în culori de avertizare, negru cu galben asemenea unei albine, cămaşă groasă galben-portocalie şi pantaloni negri de velur.
-    Ptiu drace! scuipă tanti Dida cu năduf.
-    Către fată: M-a şi speriat nebunu’... Piei satană din geamul meu! către acesta. Stai că vin eu la tine şi-ţi rup urechile, afurisitule!
Se preface că vrea să vină spre el, tânărul fuge râzând.
- Aştia a lui Zenovel, zice bătrâna, toţi e handicapaţi, neam de oligof’eni şi psi’opaţi! Le lipseşte o doagă! Arză-i-ar  focu’ de nebuni!
Tânărul Zenovel nu era psihopat, avea oligofrenie de gradul I, este forma cea mai uşoară, numită şi debilitate mintală la care coeficientul de inteligenţă este scăzut, fiind cuprins între 50 şi 69. Boala se caracterizează prin scăderea funcţiei intelectuale de-a lungul întregii vieţi, determinând dificultăţi importante de adaptare, tulburări psihice afective şi comportamentale.
Ilustrele minţi din lumea medicală definesc afecţiunea psihopaţilor ca fiind o stare de dezechilibru psihologic caracterizată prin tendinţe antisociale, dar fără deficit intelectual, ori Zenovel era înapoiat mintal.
- Am auzit ca tasu’, Zenovel cel bătran vrea să-l însoare cu o verişoara de-a lui... tot ca ei aşa, de-i lipseşte o doagă! se amuză Bianca.
- Păi şi tasu’, al bătran este însurat tot cu una din neamul lui, ăştia toţi au sânge albastru, toţi e prinţi...
- Lasă bre ca mai sunt dă’ştia şi la case mai mari, suciţi din vrej de mici! Ha! Ha! Ha!
Tânăra are un râs frumos, cristalin, muzical care umple toată încăperea.
- Ai aflat şi mata, acum doua zile a făcut-o lată, panaramă mare?!
- Hai nu zău, da ce-a făcut?
- Cum bre, tocmai mata nu ştii,... ştie toata strada, nu ai văzut maşina pompierilor trecând,... zarvă mare!?
- Am văzut pompierii, ...da am zis că-i foc, pe la cineva p’in cartier, că eu trebuie să stau la magazin, la program,... trebuie să văz de afacere, nu pot să umblu gură - cască pe stradă chiar dacă e foc.
- Dar n-a fost nici un foc, a fost Zenovel!
- Cum aşa? se miră tanti Dida.
- Stai să-ţi povestesc: Zenovel cel mic a avut el o toană şi s-a urcat pe acoperişul casei ca să-i ţină de urât pisicii, care stătea cocoţată pe hornul casei, îşi spală liniştită blana şi lăbuţele, iar nebunul s-a urcat şi el să-i ţină companie pisicii, a stat acolo câteva ore,... alde’ tasu’ s-a îngrijorat omu’, a strigat la el, l-a luat cu binişorul, a schimbat foaia, l-a ameninţat..., alde’ măsa’ a luat mătura a aruncat după el ...nimic, au ieşit vecinii, şi dacă au văzut că nu se-nţeleg cu nebunul, au chemat pompierii. Toata lumea se agita, numai el stătea liniştit pe acoleriş cu pisica, afurisitul... A fost zarvă mare, a venit şi televiziunea, l-a dat la ştiri... ne-a făcut de râs cu tânţenia lui! 
- Arză-l-ar focul de handicapat! De la alimentaţie li se trage, face pe deşteapta baba, mănancă numai prostii, chimicale! Ia aminte la mine fato, de la chimicale e ăştia smintiţi de mici! Uita-te la copchii ăştia, nu mai are stare, nu mai stă locului, aleargă ca nebunii..., toţi e cretini,  înainte era copiii cuminţi, alte timpuri...
Suspină nostalgică după vremuri apuse.
- Aştia are boala aia de-a apărut acum ADN, ADH, sau cum i-o zice, îşi încearcă ea norocul.
Este vorba de ADHD - prescurtarea acceptată internaţional pentru afecţiunea Deficit de Atenţie/Tulburare Hiperkinetică, este o tulburare comportamentală frecvent întâlnită la copii şi chiar adolescenţi, considerată de multe ori ca o manifestare a carenţelor educative sau a răsfăţului. Cauza exactă a ADHD rămâne necunoscută, momentan cercetătorii consideră că este cel mai probabil de natură genetică, dar nu exclud şi alte cauze precum alimentaţia, dieta necorespunzătoare, implicarea părinţilor în educaţia copiilor, urmarirea excesivă a emisiunilor TV, sau preocuparea obsesivă pentru jocurile video.
Aşadar distinsa proprietareasă nu ştie despre ce vorbeşte, dar tangenţial le nimereşte, iar minunata interlocutoare nu cunoaşte subiectul, dacă nu e o marcă de cafea sau ţigări... ce contează!?
-    Copilul creşte de la sine... spuse Bianca liniştită, al meu nu e agitat, e chiar molâu, nu vorbeşte neântrebat, cu alte cuvinte... e cuminte, nu are cum să aiba bazaconii de tip ADN, ADH.
Oare, boala asta se ia prin aer, de la alţi copii? Să-l ţin mai mult în casă, se gândeşte tânăra, decat să mi-l bată golanii pe stradă, sau să ia ADH-uri din astea...
Îşi aminteşte de „comoara” lu' tanti Dida, Onuţ feciorul ei adorat, au fost colegi în liceu, amintirea lui îi produce o strâmbătură de dezgust,  le era antipatic tuturor. Onuţ era un băiat înalt şi cocoşat, cu faţă de taurină, un tăntălău, nici frumos, nici deştept, dar cu ifos, moştenise genele sănătoase ale familiei lui.
- Da, băiatul matale, Onuţ, ce mai face? Cum o mai duce?
- E bine, mânca-l-ar mama să-l mănance! Ce băiat bun am crescut! O mândreţe de băiat!
Aceasta ia o fotografie a tânărului de sub tejghea şi o pupă cu foc... după care o pune la loc. Continuă entuziasmată povestirea despre fiul ei iubit.
- Lucrează la APIA (Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură),... e inspector, a ajuns mare, mânca-l-ar mama, câştigă bine, are bani gârlă,... avem nuntă cu el în vară, oftează afectată... lovită de sentimentalism. O să-i facem nuntă mare, cu lume multă, cu lăutari, cu formaţie, o să-i tocmim pe cei mai buni! Plătim şi două firme de catering, să facă mâncarea, ca doar nu o să stau să miros a mâncare la nunta băiatului!...
Mai are puţin şi lăcrimează.
Se vede treaba că vorba izvorâtă din înţelepciunea populară „prost să fii, noroc să ai” era verificată şi de acest exemplar viguros pe care norocul îl urmărea la tot pasul în viaţa sa.
- Cu cine se însoară bre? zise Bianca mirată şi invidioasă.
- A găsit o fată bună, la fel ca el, are taicăsu’ firmă, proprietari ca şi noi ... şi patroni. E o fată bună, de familie bună! Suntem foarte mulţumiţi! Mânca-l-ar mama să-l mănânce de băiat deştept, băiatul mamii, pe toate ştie el cum să le aranjeze, să-i fie bine! Că şi Mişu, răposatul, D-zeu să-l odihnească, era tare mândru de băiat, săracul Mişu nu a mai avut zile să se bucure şi el... se miorlăie Didina, făcându-şi câteva cruci în amintirea răposatului ei soţ.
Stă plină de ea şi de importanţa familiei ei, sprijinită de tejghea şi se joacă cu inelele rotindu-le pe degete. Bianca este deja plictisită de lăudăroşenia bătrânei, aşa că se gândeşte să plece cât mai repede. În timpul conversaţiei cel mic a stat jos, cu spatele sprijinit de tejghea, acum tânăra îl ia de mană, îl ridică in picioare şi se pregăteşte de plecare.
- Să fie sănătos! Casă de piatră! le urează Bianca fără chef.
- Hai mamă şi noi acasă! spune către cel mic.
- Rămâi sănătoasă tanti Dido, către bătrană.(...)