După terminarea facultăţii s-a angajat la un institut de cercetare, nu a rezistat mai mult de un an, ordinea ierarhică trebuia respectată cu sfinţenie, mai ales CP I, CP II, CP III, cp-cercetător principal, altfet nu aveai nici o şansă, trebuia să fii pupincurist convins şi cu multă abnegaţie, cu entuziasm chiar, dacă vroiai să convingi, să rezişti în sistem. Salariile erau mici, condiţiile de lucru precare, lipsă de aparatură, sau vechituri de pe vremea dinozaurilor, câţiva indivizi aroganţi şi egoişti cu aere intelectuale confuze, nu existau proiecte, nu exista viitor, cercetarea era doar cu numele, pe hârtie.
Un bătrânel cercetător în prag de pensionare, toată viaţa lui lucrase în institut, era coleg cu el, i-a explicat binevoitor cum stau lucrurile pe acolo.
- Dragul mieu, i-a spus, sunt mulţi tineri inteligenţi, talentaţi, creativi şi originali, unii chiar geniali, dar fără bani, fără relaţii, nu au nici un viitor în cercetare.
- Da, cercetarea are vreun viitor, se întreba Mircea?
- Nu poţi face carieră în cercetare, mata ai toate calităţile intelectuale, dar nu ai...chemare” a râs şi i-a făcut şmechereşte cu ochiul.
- Da, ce eu sunt popă, să am chemare, se revoltă inutil Mircea?
Nu avea spate, relaţii, bani ca să împingă, altfel ar fi mers cercetarea ca unsă şi ascensiunea lui în institut, depindea în totalitate de alţii, „de calificativele şi aprecierile lor”, se gândea Mircea cu ciudă, scăpa lucrurile de sub control, nu mai depindea de el şi asta era frustrant.
Necazul era că şefii lui, nu-l plăceau, ei aveau dreptul să fie aroganţi, el nu avea nici un drept, iar Mircea nu era slugarnic, pupincurist, aceştia nu aveau ce aranjamente să facă cu el, nu prezenta interes, aşa că i-au dat calificative nesatisfăcătoare care nu-i permiteau promovarea, accesul la bani.
Cu alte cuvinte l-au desfiinţat, nu mai era olimpicul naţional şi internaţional la fizică care reprezenta ţara cu mândrie în competiţii internaţionale, era un individ mediocru după aprecierea lor, licenţiat în fizică, ca mulţi alţii, ei toţi erau oameni respectabili, cu ani de cercetare în spate, cu activitate universitară, îl priveau ca pe o insectă. Mircea se întreba dacă se merită să rămână, dacă are motivaţia necesară, banii erau puţini şi se duceau în mare parte pe chirie, tot mai atârna de părinţii lui care-i dădeau bani de mâncare, era mai rău decât în studenţie, când dădea o nimica toată pe întreţinere la cămin şi mai rămâneau bani de cheltuială.
Aşa că s-a întors cu coada între picioare acasă, în orăşelul lui natal, dezumflat de excapada ştiinţifică, mai mult fantastică decât ştiinţifică, de domeniul sf-ului, prin care trecuse în cercetarea românească care era sublimă, magnifică, dar lipsea cu desăvârşire, cum ar fi spus ilustrul Caragiale.
Astfel a aterizat forţat în gloriosul învăţământ românesc, adică „a sărit din lac în puţ”, a intrat profesor de fizică într-o şcoală din urbea lui natală, a petrecut şapte ani în învăţământ, avea 30 de ani, era trist, deprimat, singur, locuia cu părinţii, se ratase total. Avea riduri profunde, umerii adunaţi datorită poziţiei incorecte la masa de scris şi a lipsei de exerciţii fizice, se neglija, nu mai avea tonusul de altădată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu