Pe urmele dacilor / din volumul Iluzii spulberate

                                                    Pe urmele dacilor

                                                   - Vacanţă la ţară-

Părinţii i-au anunţat pe cei doi tineri, copiii lor, că vor petrece cele trei luni cât durează vacanţa de vară a elevilor, într-un sat din Bărăgan de pe malul lacului Mostiştea, aşezarea este situată la câţiva kilometri de Dunăre. Cei doi băieţi bucureşteni de 17 şi 16 ani, Leonardo şi fratele lui mai mic Raul, sunt lăsaţi de părinţii lor, medici de profesie, la ţară la un unchi de-al tatălui, deoarece aceştia sunt plecaţi pentru un training în ţările Golfului Persic, unde sunt invitaţi pentru 3 luni să instruiască personalul medical din acea zonă. Leonardo fratele mai mare, este un băiat blondin cu ochii albaştri, cu părul buclat, înalt pentru vârsta lui, cu fizic atletic, mereu calm şi zâmbitor, Raul, cel mic, este brunet cu ochii negri, slab şi agitat, este un urâţel hazliu, cu mutrişoară nostimă de şoarece de bibliotecă, este bâlbâit, iar bâlbâiala lui este un defect care-l înebuneşte şi care îl face să se bâlbâie mai tare de enervare, amândoi sunt inteligenţi, studioşi, au rezultate excelente la învăţătură, sunt curioşi şi atraşi de tot ce este nou. La plecarea din capitală băieţii s-au certat zdravăn cu părinţii lor pe care i-au acuzat de cruzime şi tiranie, aceştia nu au dat curs istericalelor preaiubitelor odrasle, au reacţionat ca întotdeauna în asemenea situaţii cu calm şi le-au garantat că vor trăi o experienţă de neuitat în acea vacanţă de vară, afirmaţie care a fost primită cu zâmbete ironice de copii.

-   De unde aveţi ideile astea dictatoriale, se agita Leo? Auzi, să ne obligaţi să mergem la ţară, da voi nu aţi auzit de libertate, de drepturile omului? Este împotriva voinţei noastre! Ce dacă suntem minori, nu puteţi să vă consultaţi şi cu noi? Ne puneţi în faţa faptului împlinit. Frumos, nu am ce zice, ne trimiteţi în preistorie!

-   De-de-de ce ne pe-pedepsiţi papa? Se smiorcăia şi Raul, care era bâlbâit, iar în momente de emoţie, mai tensionate, se bâlbâia şi mai tare.

-   Nu este nici o pedeapsă, din contră, răspunse tatăl lor calm, o să aveţi o vacanţă minunaţă la ţară, veţi vedea, abia scăpaţi şi voi de poluarea şi agitaţia Bucureştiului pentru trei luni...

-   Dar nouă ne place în capitală, îl întrerupse Leo nervos, aici e viaţa noastră!

-   Sunteţi ignoranţi şi nu cunoaşteţi şi o altă viaţă, decât pe cea din capitală sau din vacanţele pe care le-am petrecut în hotelurile de patru stele din străinătate, acum e timpul să mergeţi la ţară, le spuse autoritar şi mama lor. O să fie o nouă experienţă, una foarte plăcută o să vedeţi.

-   Veţi avea parte de linişte, aer curat, natură, veţi vedea ce frumos este lacul Mostiştea, o să fiţi încântaţi, mai îndulci atmosfera tatăl lor, iar unchiul are doi copii frumoşi şi deştepţi, de vârsta voastră care o să vă ţină companie, nu o să vă plictisiţi, veţi vedea ce repede zboară timpul.

-   Hai, băieţi lăsaţi văicăreala, e târziu, mergeţi şi faceţi bagajele, îi îndemna şi mama, mâine la prima oră o să vă ducă tata la ţară! 

A doua zi dis de dimineaţă, după aproape două ore de mers cu maşina au ajuns la destinaţie, „au fost deportaţi la ţară” cum zicea Leo, iar tatăl lor s-a întors repede în capitală, trebuia să-şi ia soţia şi să ajungă şi ei la aeroport pentru a pleca din ţară. Unchiul Ionică, care era primarul comunei, şi mătuşa Georgeta îi aşteptau zâmbitori pe prispa casei, în pridvorul plin de muşcate înflorite.

Îngâmfarea şi ideile lor preconcepute sunt clătinate încă de la început, pentru că unchiul era primar în sat, are un frumos conac boieresc, o gospodărie impresionantă, cu grădină, livadă, viţă de vie, cramă, adăposturi pentru animale, iar curtea se termină pe malul lacului unde au o cabană din lemn cu ponton şi barcă pentru pescuit. Florin, vărul lor, este student în primul an la academie, ia luat tare din prima zi le-a spus autoritar că el e şeful, că trebuie să se poarte cu maxim respect cu Sofia sora lui de 17 ani, că altfel le rupe picioarele.

- Orăşeni, atenţie la mineee! A zbierat el ca la unitate. Uitaţi de mofturi, de ifose şi alte sclifoseli de oraş aici veţi trăi cu noi şi ca noi! S-a înţeless? A fost aprobat fără comentarii şi fără chef de cei doi fraţi, indispuşi de urletele „dobitocului”, cum îi ziceau ei. Şi fără ocheade cu Sofia, s-a înţeles, continuă el pe acelaşi ton marţial? Pe loc repaus, şobolanilor!

Acestea fiind zise a plecat val vârtej la câmp să-şi ajute tatăl la muncile câmpului. Sofia a fost cea care le-a zâmbit cald şi le-a spus să stea liniştiţi, că fratele ei este inofensiv, să nu-l ia în seamă pe Floris, aşa îi spune ea, că este un băiat foarte bun şi sufletist, chiar dacă este un pic mai zgomotos. După care Sofia i-a rugat să-i aducă ceva din galantar, se apucase de gătit în bucătăria de vară, iar ei nu ştiau ce este galantarul, au învăţat multe cuvinte noi în acea perioadă. Mai târziu le-a zis să scoată macatul lor la soare, să-l scuture, „altfel o să ajungă tezec (murdar, îmbâcsit)”, iar încurcătură.

- E al dracu de frumos la ţară, spuse enervat Leonardo în timp ce ieşeau în curte, îmi vine să mă dau cu capul de toţi pereţii.

- Dă-dă-te cu capul de toate ga-ga, gardurile, e ma-ma-mai moale, glumi Raul, iar fratele său îi dădu o „castană” după ureche îi semn de mulţumire

- Şi dobitocul de frate-su', care se crede la poliţie, a uitat că e în vacanţă, acasă. Un cretin! Zbiară la noi ca apucatul, o să fim foarte liniştiţi vara asta, spuse el ironic.

- Mi-mie mi se pare bă-băiat bun, vrea să-să se impună în fa-faţa noastră şi să-şi a-a-apere sora, atât şi-şi nimic mai mult. Ce-ce nu te-ai prins?

- Mă calcă pe nervi dobitocul ăsta, spuse Leonardo de această dată mult mai calm.

- Ce-ce este ma-macatul, Sofia, o întrebă Raul când au intrat din nou în bucătărie, şi toate ce-celelalte cuvinte? Du-du-dumnezeule parcă am fi pi-picaţi din cer Leo, se mira Raul.

Le-a spus Sofia amabilă că este un aşternut pentru pat, iar galantarul este dulapul cu rafturi de pe perete, iar colţarul este un raft mic, „o să vă obişnuiţi cu toate”, i-a consolat ea. După care le spune că o să meargă la ţintă, ei iar fac ochii mari, „este o pajişte a noastră la câmp, o să mergeţi cu Florin şi cu tata să cosiţi fânul, o să vă înveţe ei”, le spune fata.

- La dracu, ce înapoiaţi sunt ăştia, nici nu vorbesc româneşte! Ce sunt toate cuvintele astea? Îi şopti Leo enervat fratelui său.

Au cunoscut-o şi pe vecina şi prietena Sofiei, pe Smaranda, o fată de 17 ani grăsuţă, şatenă, pistruiată, tot timpul veselă şi pusă pe glume, are un  frăţior de 8 ani Sorin, care îi seamănă copilul pare o bilă mişcătoare, aşa este de iute şi neobosit, aleargă pe stradă, prin curte, prin vecini, este prăfuit cu părul vâlvoi. Cei doi sunt nepoţii învăţătorului pensionar al satului, cel care îi învăţase carte pe toţi din sat, Moş Marin, aşa i se spune, şi ai Arghirei. El este un bărbat înalt şi slab, calm, blând cu toată lumea, mai ales cu copiii, iar soţia lui Arghira este o femeie micuţă şi slabă, uscată, negricioasă, foarte cumsecade şi evlavioasă, se roagă zilnic, ţine posturile, merge la biserică, în fine, tot ritualul.

- Mamaie, tu trăieşti numai cu aer, nu mănânci niciodată, o întreba uneori Sorin?

- Mănânc maică, mănânc, acum postesc, nu-ţi face griji pentru mine, mă iau cu treaba şi mai uit.

Gătea toată ziua pentru cei doi nepoţi şi pentru prietenii lor care veneau pe la ei, îi făcea plăcere să-i vadă fericiţi.

- Bunico, ne coci şi nouă nişte ardei pe plită, numai mata ştii să-i faci aşa buni? O ruga Smaranda pe bătrână.

- Mando, pune mâna şi fă tu de mâncare, nu o mai obosi pe mamaia, se răţoia Sorin la sora lui.

- Măndiţo, ce să vă facă maica, de ce vă e poftă dragii mei, spuse ea în timp ce amesteca cu făcăleţul mămăliga din ceaun?

- Mi-e poftă de..., plescăi băiatul pofticios, plăcintă cu brânză maico, spune după o clipă de gândire, asta vrem, hotărâ el. Iar tu, Mando, nu mai mânca atât că eşti grasă.

- Cine vorbea? Tu eşti gras ca o dură, uite cum te rostogoleşti pe bătătură, la regim cu tine, protestează fata.

- Pentru că eşti grasă, nici Florin nu se uită la tine, încearcă el fără folos să o necăjească.

- Vezi-ţi de treaba ta, piciule, oricum Florin mă iubeşte ca pe o soră, mă acceptă aşa cum sunt, spuse fata liniştită.

- Ai dreptate sorme'o, mai ştii astă primăvară ce l-a bătut pe ăla a lu' Berecheata că ţi-a zis grasă, nu s-a oprit până nu i-a dat borşu', spuse copilul încântat. Când o să fiu mare vreau să fiu ca Florin, aşa puternic şi curajos ca el.

- Da, dacă nu era el, râdeau toţi de mine... Bunicii sunt bătrâni săracii, ce să facă şi ei? Ne-a fost de mare ajutor în toţi anii ăştia, de când au plecat ai noştri în Spania, şi pe tine tot el te struneşte şi cu tanti Gica, de nu mai mişti în front, râde fata.

- Eu oricum îi iubesc şi pe nea Ionică, care e bun cu mine şi pe Sofia, spuse băiatul. Ei tot din familia noastră sunt, spuse băiatul şi o rupse la fugă spre poartă.

- Chiar dacă nu sunt neamuri cu noi, nu sunt rude cu noi, sunt din familia noastră, zise hotărât şi bătrâna Arghira.

Atunci când copilul vroia să iasă pe stradă s-a ciocnit de Florin, care venea la ei, l-a luat pe năzdrăvan în braţe, l-a aruncat în aer şi l-a prins spre încântarea acestuia, l-a luat pe umar ca pe un sac de cartofi şi l-a transpostat în hohotele de râs ale băiatului până la masa de sub umbrar.

- Sorinel, unde fugi băiatule, nu vezi că tuşa Arghira şi Măndiţa au pus masa, îl întreabă Florin?  Sărut mâinile, le salută el respectuos pe femei.

- Să trăieşti, maică. Bine că l-ai prins pe banditul ăsta mic, spuse bătrâna, că scoate sufletul din noi, toată ziua aleargă. Stai şi tu, Florin mamă, la masa să mănânci cu noi.

- Stau tuşă, stau. Da, unchiuleţul unde e?

S-a aşezat pe scaunul de lângă Smaranda, iar Sorin s-a urcat pe picioarele lui.

- Treci la locul tău copile, lângă bunica, îi zice soră-sa, dar el o ignoră, se alintă în continuare. Te-ai spălat pe mâini, îl întreabă ea?

Florin îi ia mâinile copilului şi i le studiază, erau pline de praf, iar băiatul se agita şi râdea încântat de zoaiele de pe palme care-i ajungeau până la coate.

- Uite ce mâini de negru mititel ai, zise Florin. Hai, Sorinel du-te şi te spală pe mâini, băiatule, iar copilul s-a executat fără comentarii. Te-ai întors?

- L-a chemat preotul pe unchi-tu, are ceva de discutat cu el, vine mai târziu, maică.

- Se sfătuiesc să renoveze biserica, îl lămureşte Smaranda, care îl serveşte cu o porţie mare de ciorbă de pui.

Cei doi, Smaranda şi Sorin, sunt nepoţii bătrânilor, sunt copiii fetei lor Filica, aceasta împreună cu soţul este plecată la muncă în străinătate, iar copiii au rămas la bunici, le duceau dorul părinţilor, dar se alinau cu dragostea bătrânilor şi a prietenilor. Sofia şi Smaranda s-au împrietenit repede cu băieţii, cu orăşenii, pe care îi găseau interesanţi şi drăguţi, iar politeţea lor le-a încurajat să-i „adopte”, de aceea erau mai tot timpul nedespărţiţi. Încă din prima săptămână cei patru tineri, Leo cu Sofia, Raul cu Smaranda, cutreierau siturile de pe malul lacului, uneori mergea cu ei şi Moş Marin cu Sorinel, acesta care este îndrăgit de arheologi, deşi le incomodează munca cu foiala lui permanentă, uneori când nu muncea cu părinţii săi la câmp, li se alătura şi Florin. Au început să viziteze constant siturile arheologice de pe malul lacului, au făcut cunoştinţă cu arheologii şi studenţii care lucrau la săpăturile arheologice, unele situri sunt noi, alte sunt reactivate, în fiecare vară. Sofia care era ca şi Leo pasionată de arheologie, îi cunoşte pe toţi din anii trecuţi, cei doi sunt fascinaţi de tot ce află nou, Raul şi Smaranda sunt şi ei încântaţi de povestirile arheologilor despre daci şi urmele lor, dar şi de populaţii mult mai vechi, sau mai noi, care lăsaseră un inventar arheologic foarte bogat. Raul este pasionat de medicină, ca şi părinţii lui, iar Leo îl tachinează mereu, îi zice că până se bâlbâie el să întrebe „ce are, ce îl doare pe om, moare pacientul”, glumă pe care Raul nu o gustă, îl ignoră şi merge cu încăpăţânare mai departe cu visul lui de a deveni medic. Sofia se revede cu bătrânul arheolog Marinescu, pe care îl cunoştea de mulţi ani, cu care lucrase la săpături şi în trecut, acesta le prezintă tinerilor riguros, ştiinţific, cât mai multe informaţii despre vestigiile arheologice din zonă. Bătrânul Marinescu, este un individ mărunt, pleşuv, slab şi cocoşat, cu voce piţigăiată, şi un râs de vrăjitor: „Hi! Hi! Hi!”, care poartă o pălărie de soare decolorată şi un raglan ponosit, un impermeabil subţire de ploaie de care nu se desparte nici în zilele caniculare. Încep şi tinerii să lucreze voluntar câteva ore pe zi la siturile de pe malul lacului, sunt ucenicii celor mai mari, de la care învaţă cu plăcere despre strămoşi.

- Dragii mei, sunt obiceiuri de pe vremea geţilor pentru naştere, căsătorie, moarte, momente de veselie, dar şi de tristeţe, le povesteşte cu pasiune Marinescu.

Sunt atâtea legende despre care află tinerii din povestirile bătrânului arheolog şi ale învăţătorului, ale lui Moş Marin.

- La naşterea copiilor, geto-dacii enumerau toate încercările, necazurile prin care vor trece în timpul vieţii ca să devină nemuritori, le spune învăţătorul.

- Când îşi incinerau, sau înhumau morţii, dacii se bucurau pentru că defunctul a scăpat de chinurile, nevoile vieţii şi a devenit nemuritor, trecând la Zamolxe/Zamolxis, cum spuneau ei zeului.

- De aceea trecerea la creştinism s-a făcut uşor, dacii erau obişnuiţi cu învierea şi cu nemurirea, la înmormântare atunci şi acum se organizează mese, ospeţe bogate în cinstea mortului, spuse învăţătorul.

- Pe barba lui Zamolxe! Chefuiau straşnic dacii, fascinant popor! Hi! Hi! Hi! Râde bătrânul arheolog. 

- La toate pomenile din sate la care am participat în zonă, în timpul ospăţului oamenii vorbeau despre mort, povesteau din viaţa lui şi de fiecare dată se veseleau, cei tineri spuneau „ce bine ne-am distrat la pomană”, povestea Sofia, aşadar pomenirea morţilor era un moment vesel la daci.

Ritualurile de înmormântare mai cuprind şi alte obiceiuri cu rădăcini dace, pe care fetele, Sofia şi Smaranda le ştiau bine, căratul apei, spargerea unui vas de lut, monedele pe care mortul le are obligatoriu la el, acoperirea oglinzilor.

- Cultul apelor se regăseşte în obiceiul de a nu porni la război înainte de a lua în gură apă din Istru/Dunăre, jurând că nu se vor întoarce acasă decât după ce au ucis duşmanii, adaugă şi Leo.

- Erau nişte oameni pe cinste dacii! Hi! Hi! Râde arheologul înfundându-şi mâinile în buzunarele impermeabilului.

- Privesc de fiecare dată fascinat, spuse Leo gânditor, straturile de urme ale oamenilor aşezate succesiv, ca o amprentă, din paleolitic, apoi din epoca metalelor, perioada de început de secol I-III en, până în evul mediu şi mai apoi...până astăzi, actualele actualele vetre ale satelor, se găsesc pe locul aşezărilor dacilor şi ale oamenilor din paleolitic. Nu s-a schimbat nimic, au venit valuri şi valuri de oameni, am evoluat puţin, sau nu...

- Tradiţia populară românească a conservat spiritualitaea dacilor, spune cu convingere Moş Marin care până atunci a tăcut, pentru că era simplă, non-violentă, în comuniune cu natura, în armonie cu Universul, viaţa dacilor ca şi a ţăranilor contemporani este legată de natură, de alternanţa anotimpurilor, de fazele lunii, ale reproducerii, de bioritmurile plantelor şi ale animalelor, de succesiunea culturilor, a muncilor agricole, a păşunatului.

Într-una din zile, într-o după amiază când stăteau la umbra răcoroasă a livezii, întinşi pe o grămadă de fân, Sofia le-a povestit băieţilor cum a mers ea cu Sulul în primăvară, este un obicei al locului, iar ei au privit-o ca viţeii la poarta nouă. Ea s-a amuzat şi le-a povestit împreună cu Smărăndiţa despre obiceiul lor.

- Sulul, se ţine în satele de pe valea Mostiştei, zeul vegetaţiei este înlocuit de un butuc de lemn împodobit ca un om, care fertilizează în prima joi după Paşte lanurile de grâu, obiceiul are origini dacice.

- Masca este un alt element ritual, magic, folosit şi de geto-daci în diferite momente ale anului, intervine în discuţie Moş Marin care se apropiase fără să-l audă nimeni, aşa călca de uşor. Măştile sunt folosite pentru celebrarea puterii de rodire a pământului, fertilitatea animalelor, de Anul Nou, colindele cu măşti, Capra, Steaua, Irozii, care sunt tineri de la noi din sat, flăcăi care merg călare şi poartă costume bogate. Toate sărbătorile din Ajunul Crăciunului până la Bobotează se fac pentru ferirea oamenilor şi a animalelor de boli, pentru ocrotirea gospodăriei.

- Aici, la noi, măştile sunt vesele, pozitive, spuse Sofia.

- Chiar hazlii, năsoase şi zâmbăreţe, sunt confecţionate din piele de animale, oaie, capra, păr din coama cailor, scoici, seminţe de dovleac, lână, blană de miel argăsită, pănuşi de porumb. Pe toţi ne-a învăţat tataia, învăţătorul nostru, să le confecţionăm, spuse fata mândră arătând spre bunicul ei.

Leo cu Sofia, Smaranda cu Raul şi „coada” lor Sorinel, cutreierau uliţele cu diferite treburi pe care le aveau de îndeplinit, îşi afundau tălpile goale până la gleznă în stratul gros şi fierbinte de praf fin. Alergau ţinându-se de mâini, pe drumurile de pământ prăfuite, urmaţi de Sorin care duduia ca un tractor, trecerea lor lăsa în urmă un nor de praf ca o perdea groasă.

-   Aveţi grijă maică, să nu vă loviţi la deşte! Aveţi grijă la deşte, maică!

Le-a zis o bătrână grijulie, care mergea spre câmp târând după ea o capră care ţopăia energic.

Într-o după amiază târziu, aproape de asfinţitul soarelui, Florin i-a dus pe toţi cinci cu căruţa la stână, unde au văzut cum mulg oile, cum fac ciobanii brânza, caşul, urda, cum fierb laptele şi îl separă de zer, îi dau cu cheag. La un moment dat când se înoptase de-a binelea, iar greierii cântau nestingheriţi, a venit şi unchiul Ionică, cu o maşină de teren veche şi jerpelită, ca să vadă cum le mai merge ciobanilor, ce nevoi mai au, le-a dat bani pentru cheltuială şi mâncare gătită de tuşa Gica, după care au plecat împreună spre casă. Pe la jumătatea lui iulie au făcut o clacă cu vecini, rude, prieteni şi în câteva zile au cules fructele unchiului şi mătuşii din livadă, pe unele le-au depozitat într-un şopron pentru la iarnă, pe altele le-au vândut la târg. Băieţii au învăţat să culeagă fructele, să se urce în pomi cu scara, să poarte cu ei pe umeri o desagă din pînză în care puneau fructele culese, pe care le deşertau într-un coş de jos, de la baza trunchiului, alţi oameni cărau coşurile până  la şopronul în care alţii le sortau în lădiţe de lemn. 

După culesul livezilor a venit peste pământ o arşiţă teribilă, toate plantele sunt arse de soare şi de lipsa apei, pe islazul unde păşunau animalele iarba este galbenă, „avem nevoie de ploaie, spun oamenii, poate avem noroc de Sf Ilie şi plouă”. Dar nu ploua, aşa că bătrânii s-au gândit să cheme Paparudele şi să facă Scaloianul. Au avut şi ei ocazia să le vadă la sfârşitul lunii iulie, când pământul crăpa de căldură, de arşiţă  şi nici un strop de ploaie nu mai căzuse de o lună.

- O să vedeţi şi voi ritualuri asemănătoare celor geto-dacice, păstrate până în zilele noastre la noi în Bărăgan, la Dunăre, acestea sunt Paparudele şi Caloianul/Scaloianul, sunt ceremonii foarte răspândite în zonă, se aduc ofrande zeilor pentru a-i îndupleca şi a aduce ploaia, le explică Moş Marin care stătea ghemuit pe prispa din pridvor, în faţa propriei case.

Tinerii stau pe scăunele joase de lemn, la umbra bolţii de viţă de vie din apropierea pridvorului plin de ghivece de lut cu muşcate înflorite, de toate culorile.

- În cazul Paparudelor, spune Sofia, fetiţele goale, de 6-7 ani, împodobite doar cu fustiţe făcute din crenguţe şi frunze de brusture şi coroniţe pe cap, intră în bătătura oamenilor, dansează şi cântă aşa “Paparuda, rudă/ Vino de ne udă/ Ca să cadă ploile/ Cu galeţile,/ Paparudele/ Să dea porumburile/ Cât gardurile”, cântă fata în timp ce se roteşte şi dansează frenetic. Prietena ei o prinde de mână şi intră şi ea în dansul magic, băieţii le privesc fascinaţi.

- Se creează un fel de transă, şopteşte Leo. Da-da, e o stare s-s-specială, observă şi Raul.

- Femeile bătrâne le stropesc pe copile cu câte o găleată cu apă rece, apoi le dau bani şi alimente, pâine, mere, făină, mălai, continuă Smaranda, între timp fetele s-au oprit din rotirile lor ameţitoare. Paparudele sunt înlocuitorul Zeiţei Hestia, ea dezleagă ploile şi salvează oamenii de secetă. - Mai ştii Smaranda cât de serioase eram când făceam Scaloianul din lut, întreabă Sofia? Cum îl găteam?

- Da, şi cum îl boceam, de sărea cămaşa de pe mine, cum îl puneam pe apă, parcă ne despărţeam de cineva drag, îşi aminteşte cu drag Smaranda.

- Şi-şi îi făceaţi pa-pa-parastas, ca la mort, se mira Raul?

- Da, îi spuse Smaranda, ne strângeam toţi şi mâncam gogoşi şi scovergi.

- Şi ne veseleam, completă Sofia.

- Nu aveam habar de aşa ceva, spuse Leo, eu ştiu doar de bocete şi jale, dar la voi e altfel, mă puneţi pe gânduri.

În tot acest timp învăţătorul părea că doarme, stătea nemişcat, cu ochii închişi, dar vocea lui se auzi calmă şi blajină.

- La fel şi Caloianul, spuse el, este un alt ritual magic de chemare a ploii, care prezintă unele variaţiuni de ritual în funcţie de satul în care se practică, de existenţa unei ape în apropierea satului, în acest caz fetiţe de 6-7 ani aduc ofrandă o păpuşă de lut şi coajă de ouă roşii, numită Caloian, Scaloian, Calian sau Bura, pe care o împodobesc cu panglici viu colorate şi flori, iar pe cap îi pun o căciulă dintr-o coajă de ou roşu. Se aşează păpuşa de lut într-un sicriu mic, o cutie de lemn, sau o scândură, se acoperă cu flori şi busuioc, se îngroapă în pământ pe câmp, printre semănături, după 3 zile îl dezgroapă pentru al îngropa din nou cu ritual, în alte locuri unde sunt ape, copilele dau drumul sicriului să plutească pe apă. Fetiţele îl bocesc şi cântă un cântec ritual “Iene, Caloiene! Tinerel te-am îngropat, De pomană că ţi-am dat, Apă multă şi vin mult, Să dea Domnul ca un sfânt, Apă multă să ne ude, Să ne facă poame multe!”, prin care Caloianul este trimis în cer pentru a aduce ploaia. Nostim, nu? Râde Smaranda, dar atunci ne prăpădeam de plâns după el.

- Eraţi nişte mi-mi-mici vrăjitoare, râde şi Raul, sigur erai drăguţă f-f-foc Smaranda.

- Da, nici vorbă, râde ea, eram mică, grasă şi pistruiată, lucrurile nu s-au schimbat mult nici acum.

- După 3 zile, continuă bătrânul povestea netulburat, fără să deschidă ochii, era dezgropat, era bocit din nou şi cu acelaşi cântec i se dădea drumul pe o apă curgătoare, sau se arunca într-o fântână, dacă nu este vreo apă prin apropiere. Uneori păpuşa de lut, jertfa, este ruptă în bucăţi care se pun pe apă, depinde de satul în care are loc ritualul, dacă se află lângă o apă sau nu.

- Femeile se adună mai târziu la o casă, mergeau de obicei la tuşa Arghira şi la Moş Marin, coc plăcintă, cozonac, fac gogoşi, bărbaţii aduc vin şi lăutari şi mănâncă din pomana Caloianului, povesteşte Sofia.

- Pe vremuri, spun bătrânii, se făceau două păpuşi de lut care se chemau Tatal Soarelui şi Măicuţa Ploii, zise bătrânul.

Şi după toate strădaniile magice, după acatistele şi posturile tuşii Arghira, sau pentru că era Sf. Ilie cel care aduce ploaia, în sfârşit a plouat, nu se ştie exact care a fost leacul pentru schimbarea vremii, dar a plouat. Toţi erau fericiţi scăpaseră de secetă, plantele erau salvate, Leo se gândea amuzat la toate astea.

- Raul, nu-mi amintesc să fi fost vreodată atât de fericit că plouă, înainte nici nu mă interesau toate astea, le ignoram pur şi simplu, iar poaia mi se părea sâcâitoare.

- Şi mie, cu-cu umezeală, no-noroiul şi toate cele, nu-nu-mi plăcea ploaia, acum o ador, pa-pare esenţa vieţii, fără ea nu-nu se poate. Şi uite cât de-de frumoasă e Smaranda când râde.

Îşi şterge ochelarii aburiţi de umezeală şi zâmbeşte fericit.

- Te-ai îndrăgostit de fata asta, râde Leo şi îl ciupeşte de obraz.

- Da, e minunată, nu-nu-nu mi-e frică s-o spun, e minunată.

Când în sfârşit a plouat Sorin s-a tăvălit prin toate bălţile şi lacurile pe care le-a găsit, a strigat „plouă, plouă, babele se ouă”, iar când tuna îi făcea cu mâna către cer lui Sf Ilie cu flori la pălărie care, credea el că trosneşte cu biciul şi scutură norii.

La sfârşitul lui august „au spart bostana”, alt prilej de bucurie pentru tineri au adunat toţi pepenii de la câmp, Florin cu căruţa, nea Ionică cu maşina rablagită, iar ei îi rupeau din vrejii ofiliţi şi îi cărau cu coşurile, i-au adus acasă, pe cei mici tanti Gica îi pune în putină la murat, pe cei mari i-au mâncat proaspeţi, gâgâlicele, pepenii mici i-au dat copiilor, să facă din ei felinare pe care le-au ţinut aprinse toată noaptea.

La insistenţele tinerilor zilele următoare, unchiul Ionică i-a dus cu maşina la Radovanu să vadă dava/cetatea dacică din câmpie. Radovanu este una din puţinele cetăţi geto-dacice din câmpia Bărăganului, cetatea este aşezată într-un spaţiu de formă triunghiulară, înconjurată de un şanţ de apărare adânc, avea locuinţe de formă rectangulară, ridicate din pari groşi de lemn, nuiele, paie, lut, ţigle, în locuinţe s-au găsit vetre rotunde sau ovale, iar două dintre ele, mai mari erau ornamentate, tot aici erau şi vase de cult cu veşnicul simbol al spiralei, spirala vieţii, sau ADN-ul, gropi cu depuneri rituale, specialiştii au considerat că sunt sanctuare, iar cetatea era un important centru de cult, religios. Tinerii au fost impresionaţi de bogăţia inventarului din cetate, în locuinţe s-au găsit obiecte de fier: cosoare, cuţite, dălţi de tâmplărie, seceri, pinteni, pumnale-sica, vârfuri de lănci şi săgeţi, dar şi obiecte din bronz, din piatră: zdrobitoare, râşniţe, din lut: greutăţi pentru fus, pentru râzboaiele de ţesut, pentru plasele de pescuit, pentru modelarea, ornarea vaselor. Din os: ace, mânere de cuţite, pumnale, împungătoare, ce să mai zic de ostrakoane (cioburi rotunjite) cu care se presupune că votau, sau se jucau dacii. O descoperire importantă este şi trusa medicală, chirurgicală, care a fost găsită, de care Raul a fost încântat, ea cuprinde un obiect metalic, asemănător unei eprubete, în care se păstra substanţa tămăduitoare, „medicamentul”, în această eprubetă se găsea o linguriţă cu coada lungă, alt obiect cilindric de bronz, cu un capăt lăţit triunghiular, ascuţit, un fel de bisturiu.

- Se pa-pare că dacii practicau medicina, e-e-erau pricepuţi, uite trusa lor me-medicală.

- Raul să ştii că erau renumiţi pentru descântecele lor miraculoase, sunt mărturii care arată că erau cunoscători ai plantelor de leac din care preparau medicamente, i-a spus Sofia.

În ultima zi de vacanţă, când aventura băieţilor la ţară s-a încheiat, urma să înceapă şcoala, iar părinţii au venit de la Bucureşti să-i ia acasă, era ziua în care se culeg viile în sat. Părinţii privesc miraţi cum copii lor se transformaseră, semănau atât de bine cu „băştinaşii”, când au intrat în curte au văzut cu uimire doi tineri, copii lor, care cărau un coş plin cu struguri, erau îmbrăcaţi sumar, aveau hainele pătate de sucul lipicios şi dulce al strugurilor, pielea lor era arsă de soare, părul ciufulit, picioarele goale, aveau un aer sălbatic dar şi sănătos, munceau veseli şi concentraţi alături de rudele şi prietenii lor.    

- Hei, bine aţi venit! Le urează călduros Leo părinţilor când îi observă.

- Su-sunteţi pregătiţi de-de trebă, îi întreabă Raul? Hai, că mai a-avem pu-puţin şi terminăm de-de cules via!

 - Hai şi nu vă mai sclifosiţi atât, la treabă! Puneţi mâna pe câte un coş să terminăm treaba înainte de a pleca de la unchiul!

I-a îndemnat şi Leo, în stilul cazon al lui Florin, spre încântarea acestuia, reuşise să facă soldaţi buni din cei doi orăşeni, care la venire îl călcau pe nervi cu ifosele lor, acum zâmbea mulţumit, parcă era un creator care-şi admiră opera.